NORME GENERALE DE PROTECTIE SI PREVENIRE A ACCIDENTELOR LA ANTRENAMENTELE DE AIKIDO


1. Sportivii au obligatia de a participa la antrenament doar in echipamentul specific, fără bijuterii, ochelari de soare, sau alte obiecte care pot provoca accidente.

2. Este interzisa participarea la antrenament a sportivilor sau instructorului sub influenta bauturilor alcoolice sau drogurilor.

3. Sportiviilor le este interzis sa mestece guma sau bomboane in timpul antrenamentului de Aikido.

4. Sportivii au obligaţia să intre în sala de antrenament, cu cel mult 10 minute inaintea orei de incepere a antrenamentului, si sa o paraseasca imediat ce se termina antrenamentul.

5. Sportivilor le este interzis sa execute caderi, procedee de Aikido, lucrul cu arme, sau orice alte activitati fizice, in absenta instructorului. In absenta instructorului sunt permise doar exercitii simple de incalzire.

6. Sportivii au obligaţia să execute doar exerciţiile indicate de instructor, să respecte cu strictete regulile de antrenament si comenzile instructorului, să fie atenţi, să nu discute cu ceilalti sportivi sau cu spectatorii.

7. Cind se odihnesc sau cind sunt in repaus, sportivii au obligatia sa se aseze doar in zonele in care nu pot impiedeca antrenamentul celorlalti sportivi, si unde nu pot fi accidentati de ceilalti sportivi.

8. Sportivii trebuie sa colaboreze intre ei. Este interzisa orice manifestare de violenta sau agresivitate, verbala sau fizica. Sunt interzise manifestarile xenophobe, de segregare sexuala sau religioasa.

9. In caz de oboseala, indispozitie, boala sau accidentare, sportivii au obligatia de a anunta imediat instructorul care va lua masurile necesare.

10. Sportivii au obligaţia de a nu intra si de a nu iesi de pe tatami, decit cu aprobarea instructorului. Ei se vor deplasa doar pe marginea suprafetei de antrenament, avind grija sa nu fie accidentati de ceilalti sportivi.

11 Instructorul va controla, înaintea începerii antrenamentului, starea si stabilitatea saltelelor si va verifica echipamentul, tinuta si armele sportivilor.

12. Sportivilor le este interzis sa actioneze asupra tablourilor electrice, prizelor de curent electric, becurilor, lampilor si aparatelor electrice.

13. Este interzisa participarea sportivilor la antrenament, fara a fi completat si semnat in prealabil, Fisa de inscriere, si fara a fi instruit in prealabil cu prezentele Norme.

14. Norma maximă de sportivi/instructor este de 30 sportivi.

15. Durata unui antrenament nu poate să depăşească 2 ore

16. Sportivii vor utiliza armele de antrenament doar cu permisiunea instructorului şi sub directa sa supraveghere. Instructorul se va asigura că execuţia procedeelor nu pune în pericol sănătatea sau viaţa sportivilor.

17. Sportivii şi instructorii au obligaţia de a transporta armele de antrenament la, şi de la sala de antrenament, protejate într-o husă opacă, iar pe durata transportului trebuie să se asigure că acestea nu pot fi utilizate de alte persoane, sau furate.

18. Este interzisă folosirea armelor de antrenament în afara salii de antrenament, sau în absenţa instructorului.

19. Pe durata antrenamentului armele stau în afara suprafeţei de antrenament (Tatami) Este interzisă aşezarea armelor pe tatami.

20. Exerciţiile şi tehnicile executate de sportivi vor fi corespunzătoare nivelului lor de pregătire, condiţiei fizice şi vârstei. Instructorul are obligaţia de a adapta intensitatea şi durata antrenamentului corespunzător fiecărui sportiv.

21. Este interzisă pedepsirea sportivilor prin exercţtii dure, lovire sau folosirea cuvintelor ironice sau jignitoare. Instructorul are obligaţia să-i încurajeze pe sportivi când acestia muncesc serios sau cind progresează, şi să le atragă în mod civilizat atenţia, atunci când nu se conformează regulilor. Centurile negre si sportivii calificati trebuie sa-i protejeze pe incepatori si sa-i trateze cu intelegere.

22. Este interzisă desfăşurarea antrenamentului în lipsa instructorului.

23. Sportivii care nu se conformează disciplinei de antrenament şi ordinelor instructorului sunt direct raspunzători de urmările acţiunilor lor. În caz de indisciplină ei vor fi excluşi de la antrenamente şi pot pierde licenţa.

24. Instructorul are dreptul de a interzice accesul unui sportiv în sala de antrenament, pe tatami, sau poate interzice accesul spectatorilor în sala pe durata antrenamentului.


Norme pentru antrenamentul cu Katana


25. Sportivilor le este interzisa folosirea Katanei (sabia de metal) daca nu sunt Centuri negre si daca nu au cel putin 18 ani.

26. Sportivilor si instructorilor le este interzisa folosirea armelor ascuţite sau tăioase.

27. Transportul Katanei de acasă la sala de antrenament şi de la sala acasă, se va face în deplină siguranţă, într-o husă opacă.

28. Pe durata transportului, posesorul Katanei trebuie să se asigure că arma este în câmpul său vizual şi că nu există pericolul de a fi luată sau folosită de alţii.

29. Posesorul Katanei trebuie să se asigure ca membrii familiei, copiii sau alte persoane din casă nu pot avea acces la armele sale de antrenament.

30. Este interzisă cu desăvârşire utilizarea Katanei în afara salii de antrenament.

31. Posesorul Katanei este singurul răspunzător de orice accident sau efect generat de utilizarea necorespunzătoare, sau datorita neasigurării Katanei.

32. În timpul antrenamentului sportivul trebuie să se asigure ca manevrarea Katanei nu pune în pericol viaţa sau sănătatea sa, sau a celorlalţi practicanţi.

33. Încălcarea acestor norme, de către sportivi, instructori sau tehnicieni, conduce la anularea licenţei şi la interzicerea dreptului de practică. Nerespectarea acestor norme absolva instructorii, Clubul si Federatia Romana de Aikido de orice responsabilitate si daune.

Instructajul a fost facut azi _____________ de catre _______________________


Semnatura __________________________



TABEL CU SPORTIVII INSTRUITI


Subsemnatii am luat cunostinta de Normele generale de protectie si prevenire a


accidentelor la antrenamentele de Aikido, prelucrate in data ________________


Nr.


Numele si prenumele sportivului

Semnatura

1




2




3




4




5




6




7




8




9




10




11




12




13




14




15




16




17




18




19




20






GHID MEDICAL


Aspecte preventive şi curative privind antrenamentul de Aikido


Problemele medicale pe care le pune practica Aikido-ului se pot clasifica in:

1. Probleme generale de medicină sportivă care apar în cursul practicării oricărei activităţi sportive,

2. Probleme specifice artelor marţiale

3. Probleme particulare Aikido-ului, ca artă marţială distinctă


În cadrul practicării Aikido-ului ca şi în toate activităţile portive în general, locul întâi ca frecvenţă şi gravitate este ocupat de accidentele aparatului locomotor (osteoarticular şi muscular), respectiv de accidentele traumatice.

Prevenirea acestor accidente depinde de:

­ pregătirea fizică tehnică şi psihologică corespunzătoare necesităţilor antrenamentului

­ condiţiile optime de desfăşurare alr antrenamentelor

­ echipamentul adecvat

­ disciplina strictă şi conştientă

Cauzele accidentelor traumatice din Aikido se împart  în două categorii:


1. Cauze favorizante, întâlnite în toate sporturile:

­ rezistenţă generală scăzută datorită oboselii, lipsei de antrenament sau supraantrenamentului

­ incălzire insuficientă a corpului

­ neutilizarea echipamentului de protectie  (de exemplu tatami)

­ depăşirea greutăţii corporale normale (aceasta conduce la solicitarea excesivă a coloanei vertebrale şi a celorlalte articulaţii)

­ alimentaţia insuficientă sau de slabă calitate

­ doping

­ viaţă nesportivă (alcool, tutun, nesomn, excese)


2. Cauze determinante

Aceste cauze sunt reprezentate de diverşi agenţi traumatici ce acţionează asupra diferitelor segmente ale corpului, în mod direct, indirect sau combinat.

Accidentele intâlnite în artele marţiale pun  probleme mai speciale decit în activităţile sportive obişnuite.  Artele martiale printre care se numără şi Aikido sunt în esenţă metode de luptă. Ele presupun contactul nemijlocit, direct, între parteneri, care folosesc tehnici de luptă, ce iniţial urmăreau lichidarea sau scoaterea din luptă a celuilalt. Chiar dacă în zilele noastre, aceste tehnici de luptă au fost transformate într-un instrument de educare a trupului şi spiritului practicantului, ele comportă în continuare o seamă de riscuri ce trebuie luate în considerare de la început, dar care pot fi evitate printr-o practică corectă a antrenamentelor.

Aikido, prin specificul său prezintă anumite particularităţi în legătură cu posibilele accidente. Spre deosebire de exemplu de Karate-do, în Aikido, frecvenţa loviturilor directe (Atemi) este cu mult mai mică, fapt ce conduce la o frecvenţă corespunzător mai mică a contuziilor prin mecanism direct. Excepţie fac tehnicile de baston, sabie, cuţit sau evantai care, neatent executate pot produce accidente foarte serioase.

Spre deosebire de exemplu de Judo, în Aikido, tehnicile directe ce se adresează membrelor inferioare ale partenerului (cum ar fi secerările) sunt în număr mai mic, deci riscul accidentării acestora fiind redus, dar totuşi existent.

Ţinta majorităţii tehnicilor de Aikido o reprezintă membrele superioare, cu toate segmentele lor articulare, de la umăr la degete, precum şi capul cu articulaţiile gâtului. În consecinţă, majoritatea accidentelor afecteaza aceste segmente, fapt  ce impune încălzirea lor cu maximă atenţie înaintea antrenamentelor.

Avind în vedere că aproape toate tehnicile de Aikido se finalizează cu, sau trec printr-o proiecţie (aruncare) la sol, coloana vertebrală este şi ea intens şi continuu solicitată. În acest sens, pe lângă încălzirea ei minuţioasă, este necesară şi însuşirea perfectă a tehnicilor de căderi (Ukemi) care îi oferă acesteia o protecţie eficientă.

Tehnicile de Aikido care se adresează articulaţiilor reprezintă mişcări de flexie, extensie, torsiune, întindere sau comprimare forţată a acestora, şi care provoacă o senzaţii dureroase de intensitate variabilă. Ceea ce le deosebeşte însă de tehnici asemănătoare din alte arte marţiale (Ju-Jutsu ) esta aplicarea cu  stricteţe a principiilor fundamentale din Aikido: armonie, non-violenţă, minimă vătămare, etc. În acest spirit, tehnicile de Aikido imprimă articulaţiei mişcări în direcţiile şi unghiurile ei fireşti de acţiune, durerea fiind provocată doar de exagerarea amplitudinii date acestor mişcări. Prin urmare, o tehnică de Aikido corect executată poate provoca o durere foarte vie în articulaţie, care dispare imediat la înteruperea tehnicii, articulaţia rămânând absolut intactă.

Având în vedere că riscul de accidente există chiar şi în condiţiile respectării principiilor Aikido-ului, practicanţii acestuia trebuie să aibă noţiuni elementare de recunoaştere a unei situaţii de accident şi de acordare de prim ajutor, precum şi anumite cunoştiinţe generale de fiziologie sportivă.

Printre acestea din urmă se numără şi cele legate de incălzire, partea iniţială a antrenamentului. Aceasta este de o mare importanţă de ea depinzând în mare măsură prevenirea sau apariţia accidentelor musculare (întinderi) sau articulare (entorse, luxatii). Încălzirea se adresează nu numai segmentelor mai sus menţionate (membre superioare şi coloana) ci cu minuţiozitate, întregului ansamblu de muşchi şi articulaţii ale corpului. Ea trebuie efectuată lent şi progresiv, evitându-se mişcările bruşte. În sezonul rece, în condiţii de temperatură scăzută şi umiditate crescută, timpul şi atenţia acordate încălzirii trebuie să fie considerabil mai mari decit în sezonul cald.

Din punct de vedere fiziologic, rezultatul încălzirii îl reprezintă creşterea debitului cardiac şi a celui respirator şi vasodilataţia periferică din muşchi şi articulaţii. Toate acestea duc la creşterea cantităţii de oxigen şi substanţe nutritive care ajung la nivelul fibrei musculare şi la componentele articulaţiilor, pentru a putea face faţă efortului ce va urma.

Lipsa sau insuficienta încălzire supun corpul la o criză de oxigen şi material energetic, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici: intinderi musculare, entorse sau luxaţii articulare, etc.

În traumatismele aparatului locomotor, primul ajutor medical vizează atingerea următoarelor obiective:

1. combaterea imediată a durerii‚ se pot folosi analgezice administrate pe cale generală (algocalmin) sau locală (spray cu kelen, infiltraţii cu xilină, novocaină, procaină).

2. combaterea tumefierii (umflării) prin aşezarea membrului afectat mai sus decât restul corpului, pentru a favoriza drenarea gravitaţională a sângelui şi limfei), prin agenţi fizici (apa rece, punga cu gheaţă, spray cu kelen, apă de Burow) sau medicamentoşi (Lasonil-unguent), aplicaţi local.

3. atunci când este necesar (în mod obligatoriu la fracturi), chiar în Dojo, se va realiza o imobilizare provizorie‚ a articulaţiei sau segmentului accidentat, curăţarea mecanică şi chimică a plăgilor, pansamentul steril şi hemostaza provizorie (oprirea hemoragiei).

4. în  anumite situaţii (rare, din fericire) cum ar fi: şocuri traumatice, traumatisme cranio-faciale sau cervicale (ale gâtului), prima măsură constă în menţinerea funcţiilor vitale‚ (respiraţia şi bătăile inimii).

5. dacă accidentatul necesită tratament în mediu spitalicesc, transportul‚ acestuia se face după reguli stricte, în funcţie de natura accidentului.

6. trebuie renunţat la anumite manevre de prim ajutor aplicate "băbeşte", în virtutea rutinei, şi care pot agrava leziunea deja existentă. Exemple de asemenea manevre pe care NU‚ trebuie să le facem sunt:

a. ridicarea traumatizatului la verticală, sau numai a capului, cu orice preţ, în cazul că acesta se află culcat, într-o stare mai gravă sau aparent mai puţin gravă ­ manevră ce poate agrava şi complica o fractură simplă de coloana vertebrală sau hemoragie cerebrală. Ridicarea la verticală se va face numai dacă avem certitudinea, bineînţeles în urma unui control succint, efectuat cu maximă blândeţe, că nu există leziuni ale coloanei sau ale craniului.

b. masajul‚ aplicat pe segmentul lezat, care poate agrava atât tumefierea (umflarea) ćât şi gravitatea luxaţiei sau fracturii.

c. orice manevră care încearcă să reducă fractura (să "reaşeze oasele") O astfel de manevră poate conduce la complicaţii  (hemoragii, plăgi, deschiderea fracturii).

d. transportul către spital într-un mod nepotrivit, târârea pacientului, aruncarea pe bancheta maşinii, etc., care pot conduce la consecinţe grave pentru accidentat.


Nu uitaţi - Decât să tratezi necorespunzător la locul accidentului şi sa transporţi neglijent accidentatul, mai bine astepţi să vină Salvarea !


Leziunile traumatice care pot afecta osteoarticular se împart în : entorse, luxaţii şi fracturi.


Entorsa este cel mai frecvent incident traumatic al aparatului locomotor. Este o leziune a capsulei articulare şi a ligamentelor articulare, care apare în urma suprasolicitării unei articulaţii, dar în care aşezarea în articulaţie a epifizelor (capetelor) osoase rămâne neschimbată după încetarea acţiunii agentului traumatic (capetele osoase se potrivesc în continuare). Simptomul acestei leziuni este, în primul rând, durerea.

Durerea este intensă in momentul producerii  leziunii, apoi  se calmează pentru un timp, pentru ca odată cu umflarea articulaţiei să se amplifice din nou. Din punct de vedere al aspectului exterior, entorsa evoluează astfel:

Iniţial, pielea din jur este palidă şi rece, apoi devine roşie şi caldă, ca în final să apară tumefierea (umflarea) articulaţiei.

Pot apare şi echimoze (vânătai) în zona articulatiei. Tratamentul entorselor începe pe loc, cu măsurile de combatere a durerii şi  tumefierii şi, respectiv, cu cele de mobilizare a articulaţiilor, descrise anterior.

Imobilizarea poate fi reprezentată de simplul repaus al articulaţiei, dar poate merge, proporţional cu gravitatea leziunii, până la  imobilizare în aparat gipsat. La entorsele uşoare se recomandă repaus articular, faşă elastică sau ciorap elastic (nu prea strins). Ciorapul se scoate noaptea şi se pune dimineaţa, comprese cu apă rece, evitarea căldurii locale şi a masajului.

Aceste entorse se vindecă fără urmări în 3 săptămâni. Solicitarea ulterioara a articulaţiei în antrenamente se va face progresiv.

În entorsele mai grave mai mare se recomandă  examenul medical ortopedic (clinic şi radiologic). În Aikido, entorsele afectează preponderent membrul superior (mai ales degetele si articulaţia pumnului (poigne).


Luxaţia este o deplasare persistentă a epifizelor (capetelor) osoase dintr-o articulaţie, în raport una faţă de cealaltă,  în  urma căreia  aceste capete "nu se potrivesc", iar aparatul capsulo-ligamentar suferă leziuni de gravitate variabilă.

Majoritatea luxaţiilor sunt provocate de traumatisme ale articulaţiei (directe sau indirecte) sau de contractări musculare.

Simptomele luxaţiei sint :

1. durerea ­ mai difuză decât în fracturi

2. mărirea volumului articulaţiei prin edem sau hematoame (aceasta poate masca deformarea articulaţiei)

3. pozitii luxante caracteristice

4. echimoze (vânătăi) locale

5. blocaj  articular  ­ la început  uşor, ulterior elastic şi în final rigid (se instalează contractura musculară)

6. examenul radiologic dă diagnosticul de certitudine (de aceea este absolut obligatoriu).

Luxaţia este o afecţiune serioasă ce poate da, prin deplasarile  capetelor osoase, complicatii imediate  sau  târzii.


Dintre complicaţiile imediate cităm :

a. leziuni vasculare ­ manifestate prin furnicături, amorţeala degetelor, răcirea şi paloarea extremităţilor, slăbirea pulsului periferic.

b. leziuni nervoase, (foarte grave) ­ manifestate prin modificări motorii şi de sensibilitate.

c. irectubilitatea, de la început, a unei luxaţii recente  ­ complicaţie gravă ce necesită tratament chirurgical de urgenţă.

d. luxaţie deschisă‚ ­ ieşirea  capetelor  articulaţiei în afara pielii.


Complicaţia cea mai frecventă o constituie recidiva (reapariţia) luxaţiei, cauzate în primul rând de neglijarea sau de tratarea incorectă a primei luxaţii. Luxaţiile recidivante se rezolvă, în marea lor majoritate, doar chirurgical.


Tratamentul de urgenţă vizează. în primul rind atenuarea durerii, prin administrarea orală de analgezice (algocalmin pastile sau fiole) sau prin infiltraţii (injecţii) locale cu xilină  (aceasta din  urmă se poate face numai în dispensar sau spital).

În luxaţiile uşoare se practică reducerea (reaşezarea) luxaţiei urmată de mobilizarea în bandaj, feşă sau aparat gipsat. Metodele de reducere şi poziţiile de imobilizare variază de la caz la caz şi sunt, de obicei de competenţă strict medicală. Totuşi la locul accidentului se poate încerca reducerea luxaţiei şi faza imediat următoare producerii ei când muşchii din jurul articulaţiei sunt încă relaxaţi (moi).

Manevrele trebuie să fie blânde şi să cuprindă,  în primul rind. tracţiunea în ax (în lungime) a membrului afectat, asociată cu moderate mişcări laterale. Dacă nu se reuşeşte reducerea luxaţiei, nu este indicat să insistăm.

Imobilizarea  de urgenţă a luxaţiei (obligatoriu după reducere) se face în  feşe, bandaje, atele, scânduri, centuri, prosoape etc. Imobilizarea făcută ulterior de medic vizeaza vindecarea  aparatului capsulo-ligamentar.

În Aikido, ca şi în Judo, lupte, box, etc., cele mai frecvente luxaţii sint cele ale membrului superior: umăr, cot sau degetului mare sau degetului mic.

Ele se produc fie prin acţiunea directă asupra membrului (chei executate violent,), fie prin căderi făcute defectuos: pe cotul flexat ­ pentru luxaţiile umărului, şi pe mâna cu cotul în extensie ­ pentru luxaţiile cotului, fie prin agăţarea degetelor de hainele partenerului.

Învăţarea corectă a căderilor poate preveni această situaţie.

Dacă ele totuşi apar, şi chiar dacă reuşim să reducem o luxaţie, în Dojo, controlul medical de specialitate (ortopedic) trebuie făcut obligatoriu‚ şi în cel mai scurt timp.


Fracturile - sunt leziuni grave ale oaselor, dar din  fericire ele sunt rar întâlnite în Aikido.

Simptomele obligatorii sint durerea şi imposibilitatea utilizării segmentului afectat. Tratamentul de urgenţă, instituit pe loc, constă în:

1. combaterea durerii cu analgezice (algocalmin) pe cale orală

2. încercarea de reducere (reaşezare) a fracturii, cu mişcări blânde, de tracţiune în axul osului fracturat (fără ambiţia de a aşeza osul la loc cu orice preţ).

3. imobilizarea improvizată a fracturii, cu atele, scânduri, bastoane, feşe, bandaje, centuri, etc. Mobilizarea se referă la focarul de fractură, plus articulaţiile de deasupra şi  dedesubutul fracturii, fixate în poziţii de relaxare. Trebuie precizat că dignosticarea şi tratamentul adecvat al fracturilor se poate face numai în spital, în cel mai scurt timp cu putinţă.

În  concluzie,  imobilizarea provizorie la locul accidentului a entorselor, luxaţiilor şi fracturilor, se bazează pe aceleaşi principii, cu toate că aceste leziuni sunt diferite ca gravitate şi evoluţie. Acest lucru se impune pentru faptul că la locul accidentului, este greu să deosebeşti dacă este vorba despre o entorsă, o luxaţie sau o fractură. Prin urmare, pentru mai multă siguranţă, trebuie reacţionat ca şi cum ar fi vorba de cea mai gravă leziune posibilă, şi controlat apoi în spital, clinic şi radiologic.

O menţiune specială trebuie acordată fracturilor şi luxaţiilor coloanei vertebrale. În aceste situatii, este frecvent prezent şi şocul traumatic ­ ansamblu de tulburări generale şi foarte grave ale  organismului.

Primul ajutor constă în tratamentul şocului (mergând până la resuscitare cardio respiratorie), imobilizare pe o targa tare (sau uşă) şi transportarea rapidă şi cu grijă către un spital.

Ridicarea de pe sol şi punerea pe targă presupune conlucrarea a cel puţin două persoane (preferabil trei), care să facă în aşa fel încât întregul corp, de la cap până la picioare, să rămână tot timpul drept.

Pe targă, sub zona de fractură a coloanei, se va pune un obiect moale, de dimensiuni moderate. Accidentatul se fixează pe targă cu circulare de faşă.

În fracturile de coloana cervicala (gât), înaintea mobilizării pe targă se va face încet, hiperextensia şi tracţiunea capului, cu o mâna fixată pe bărbie şi cu cealaltă pe ceafă, urmînd apoi imobilizarea capului cu o "praştie" legată, cu un capăt de targă (mai sus de cap), şi cu celălalt capăt de bărbie şi respectiv de ceafă.

Toate aceste măsuri urmăresc prevenirea deplasării fragmentelor fracturii, ce ar putea agrava în continuare leziunea cu consecinţe foarte grave (până la paralizii).


Leziunile musculare‚  care apar în practica Aikido sunt limitate la întinderi şi mai rar la ruperi musculare.

Aceste leziuni sunt favorizate de antrenamentul insuficient, de încălzirea incompletă, de oboseală sau de antrenament incorect dozat.

Ele se manifesta prin dureri locale şi uneori prin echimoze (vânătăi) locale. Întinderile se vindecă spontan după câteva zile de repaus muscular.


Echimozele  (vânătăile)‚ apărute în urma căderilor pe o suprafaţă tare, lovituri pumn, de baston sau sabie de lemn, se tratează prin aplicaţii repetate şi persistente de comprese reci, pungi cu gheaţă, spray special, etc.  Sunt contraindicate masajele sau aplicarea de comprese calde ce ar putea să agraveaze hematomul).


Hemoragia  nazală (epistoxisul) poate surveni în urma unor traumatisme accidentale din timpul antrenamentelor. Ce trebuie făcut :

1. accidentatul este aşezat pe scaun în poziţie verticală (nu culcat !), şi este eliberat de orice compresiune (centură, guler)

2. nara sângerândă se comprimă cu degetul câteva minute

3. se aplică comprese reci pe frunte şi nas pentru a dominua debitul hemoragiei

4. după încetarea hemoragiei se recomandă întreruperea antrenamentului şi repaus fizic timp de 2 ­ 4 ore

5. dacă hemoragia este rebelă la încercările de tratament, pacientul este dus de urgenţă la spital, într-un serviciu O.R.L.


Pierderea cunoştinţei

În cursul antrenamentului de Aikido pot apare situaţii deosebite, a căror gravitate variază de la caz la caz, şi care se manifestă prin pierderea cunoştiinţei.

Aceste situaţii trebuie să beneficieze de manevre de reanimare‚ simple, aplicabile la locul incidentului (Dojo), de către orice persoană din jur.

Primele mărturii despre folosirea unor tehnici manuale simple cu scopul reanimării unui bolnav în stare gravă, le găsim în tratamentul medicului chinez  KO­ HONG  (anii 28-34  e.n), intitulat  "Prescripţii de urgenţă". O parte din metodele chinezeşti au fost preluate de către japonezi, care le-au adus, îmbunătăţiri substanţiale, primul tratat de medicină de urgenţă japonez apărând în 1790.

Ansamblul acestor metode şi tehnici poarta denumirea de KUATSU‚ (KUA–viaţă, TSU-tehnică), adică "Tehnici de revenire la viaţă".

Manevrele KUATSU au fost multă vreme păstrate în secret şi practicate de un număr restrâns de medici. Ulterior au început să fie instruiţi în KUATSU şi maeştri de arte marţiale tradiţionale (Judo, Kendo, Aikido, Karate), pentru a putea reanima pe practicanţii care sufereau accidente.

În mod tradiţional noţiunile de Kuatsu se predau unor practicanţi riguros selecţionaţi din punct de vedere mental şi tehnic (cel puţin centura neagră). Raţiunea acestei selecţii consta în faptul că un luptător lipsit de discernământ şi experienţă, bazându-se pe cunoaşterea tehnicilor Kuatsu ar putea pune în pericol integritatea fizică a partenerilor săi.

Probele necesare pentru absolvirea cursului de Kuatsu erau dificile, una dintre ele fiind o strangulare de probă, soldată cu pierderea cunoştinţei, şi reanimarea apoi de candidat prin metodele Kuatsu.

Cele mai multe manevre Kuatsu sunt uşor de executat: masajul, presiunea unor puncte sau zone, efectuate cu ajutorul degetelor, palmei, pumnului, cotului, genunchiului sau călcâiului. Aplicate rapid şi cu precizie celor care-şi pierd cunoştinţa, au o acţiune reflexă, de tipul celei din acupunctură sau presopunctură, asupra funcţiilor vitale aflate în impas în  acel moment. Iată câteva exemple în acest sens:


1. În cazul loviturilor la cap:

­ masajul blând al tâmplelor şi cefei

­ percuţia (bătaia uşoară), cu palma a regiunii  lombare (şale) iar cu virful degetelor, pe vertebra a treia lombară


2. În cazul loviturilor la gât :

­ percuţii uşoare cu virful degetelor pe vertebra cervicala (cea mai proeminentă vertebră de la ceafă)


3. În cazul loviturilor la testicule:

­ lovituri cu pumnul pe marginea interioară a tălpilor, cu accidentatul culcat pe spate


4. În sincope (stop cardiorespirator):

­ se deschide rapid gura bolnavului prin apăsarea cu două degete pe obraz, între maxilare

- se apasă puternic, cu unghiile pe gingie, în şanţul dintre gingie şi buza superioară.


În caz de leşin

Acesta se deosebeşte de sincopă prin aceea că inima continuă să bată şi respiraţia se menţine dar faţa este palidă, extremităţile reci, pulsul slab, micşorarea pupilelor şi pierderea cunoştinţei. Manevrele obişnuite în acest caz sunt următoarele:

­ accidentatul se aşează la orizontală, într-un loc bine aerisit, cu picioarele puse mai sus decât capul (pentru a menţine irigaţia cu sânge a creierului)

­ i se desfac hainele, kimonoul, centura etc.

­ se bate uşor pe faţă cu palma sau cu o batistă înmuiată în apă rece

­ i se pune sub nas, să respire oţet, amoniac, sau eter.

Manevrele Kuatsu în caz de leşin sunt:

­ strângerea energică sau muşcarea unghiei degetului mic de la mână

­ presarea energică a punctului situat sub nas pe buza superioară


În situaţii grave, de traumatisme violente se poate instala stopul cardiorespiratror‚ adică victima îşi pierde cunoştinţa, nu respiră, şi inima nu mai bate.  Chiar dacă aceste situaţii sunt rare, este necesar să reamintimun un minim de cunoştiinţe de resuscitare (reanimare) cardio-respiratorie, care, aplicate corect şi la timp, pot salva viaţa unui om.


ATENŢIE !


Manevrele de resuscitare cardiorespiratorie incep IMEDIAT‚ ce am constatat stopul cardiorespirator. Orice întârziere în acordarea primului ajutor duce, prin lipsa oxigenului in creier, la moarte definitivă. Moartea definitivă apare, în lipsa unor măsuri adecvate, în doar 3 minute !

Victima cu stop cardiorespirator este culcată pe spate pe o suprafaţă tare. Se degajează corpul victimei de orice mijloc de constricţie: guler, curea, kimono, centură, etc.

Primele manevre aplicate se fac după formula mnemotehnică HELP ME, adică:


H ­ Hiperextensia capului pe spate

E ­ Eliberarea căilor aeriene superioare

L­ Luxarea (propulsia) mandibulei inainte

P ­ Prinderea (pensare) nasului cu două degete, cu astuparea nărilor

ME  ­  Masaj cardiac Extern şi respiraţie artificială gură la gură


Masajul cardiac extern‚ se face, schematic, astfel:

­  se aplică pe jumătatea inferioară a sternului, podul palmei stângi, iar deasupra cel al palmei drepte

­ cu ajutorul greutăţii corpului, salvatorul presează ritmic sternul accidentatului care stă cu braţeţele întinse

­ compresiile sternului se fac brusc şi scurt (la o secundă) şi cu amplitudine


Respiraţia artificială‚ "gură la gură" se face insuflând aerul în plămânii victimei, având grijă ca aerul să nu scape prin nasul victimei.

Între gura accidentatului şi cea a salvatorului, se poate pune o batistă sau o bucată de tifon.

Dacă este un singur salvator, se recomandă ritmul 1/3, adică salvatorul face o insuflaţie pulmonară, apoi 3 compresiuni sternale, şi tot aşa.

Dacă sint 3 salvatori, primii doi fac ca mai sus, iar cel de-al 3-lea ţine piciorele victimei ridicate la 3­4 grade mai sus de planul orizontal, pentru a-i iriga mai bine creierul.

Încetarea resuscitării cardiorespiratorii se face numai după reinstalarea respiraţiei spontane şi a bătăilor inimii (pulsului). Apariţia respiraţiei spontane şi bătăilor inimii poate să dureze până la 1 oră, după care, dacă nu a avut succes, resuscitarea se întrerupe. Se cunosc cazuri de salvare după două ore de resuscitare continuă). 

Chiar dacă victima şi-a reluat respiraţia şi activitatea cardiacă, este interzisă ridicarea sa la verticală. Este necesar transportul său imediat către o unitate spitalicească, tot timpul la orizontală, şi sub strictă supraveghere medicală, deoarece stopul cardiorespirator poate reapare oricind.

Trebuie subliniat faptul că oricine şi oriunde‚ trebuie să intervină şi să facă‚ fără nici o întârziere, reanimarea în cazul stopului cardirespirator. Orice ezitare sau secundă pierdută poate costa o vaţă.


În încheierea acestui ghid medical al practicantului de Aikido se impun următoarele concluzii:


În primul rând, în orice accident care survine în Dojo sau în afara lui, cel mai important este să ştim CE ANUME SĂ NU FACEM, deoarece doar bunăvoinţa fără competenţă poate provoca bolnavului  mai  mult rău decât bine. Dacă nu ştim exact ce să facem, mai bine ne abţinem şi apelăm la Salvare şi la medic.

Singura excepţie de la această regulă o constituie reanimarea în cazul stopului cardiorespirator, caz în care totul trebuie făcut totul AICI ŞI ACUM.

În al doilea rând, chiar dacă măsurile luate de noi într-un accident, pot avea succes, examenul medical de specialitate rămâne în continuare obligatoriu.

Afecţiunile tratate incomplet sau incorect se vor răzbuna mai târziu, conducând la limitări fizice nu numai în sport, dar şi în viaţa de zi cu zi.

În final, dar nu în ultimul rind, trebuie să ştim că AIKIDO, ca şi alte arte marţiale reprezintă, în ciuda riscurilor sale, o cale de educare a corpului şi spiritului, de căutare continuă a perfecţiunii şi desăvârşiri personale, acestea fiind motive suficiente pentru al practica.


TRUSA DE PRIM AJUTOR


Trebuie sa contina:


1. Faşa de tifon de 8 cm lăţime;

2. Comprese sterile împachetate în pachete sigilate, neadezive, de 10/10 cm;

3. Bandaje;

4. Leucoplast în fluture si simplu, pentru plăgi;

5. Leucoplast, role de 2,5 cm;

6. Foarfeci;

7. Un pachet de tampoane de vată sterile;

8. Bandaj elastic de 7-8 cm lăţtime (Pt. luxaţii sau entorse de gleznă sau pumn);

9. Un pachet de vată absorbantă nesterilă (pentru a impacheta atelele);

11. Calmant forte;

12. Pensă fără dinţi;

13. Ace de siguranţă;

14. O sticluţă de apă oxigenată (soluţie 3%);

15. Calciu gluconolactat;

16. O sticluţă de tinctură de iod;

17. Xilina sau alt anestezic;

18. Loţiune dezinfectantă;

19. O bucată de săpun plat;

20. Lanternă;