Lucrul cu cei mici nu-i doar muncă,
ci o oglindă — în care vezi, fără mască,
reflexia ta, întrebătoare, tăcută,
și răspunsul ce vine nu e niciodată brută.
Ei nu vin cu reguli. Vin cu zbucium, cu foc,
cu întrebări ce-ți scot mintea din loc.
Fiecare e altfel: o lume-ntr-un pas,
un munte de gânduri, tăcere, sau glas.
Într-o lume cu ecrane, cu „like”-uri și goană,
într-o clipă îți pierzi inocența, ți-e teamă.
Dar în dojo — liniște. Respirație. Răspuns.
Acolo competiția nu-i afară, e-n adânc, e de-ajuns.
Cum le spui că nu-i despre cel de lângă ei?
Spui povești. Dai pilde. Îi lași să greșească și ei.
Îi pui să caute, nu le dai tot.
Le arăți că Aikido e și pas, și rost.
Ambiția? E foc ce poate arde sau lumina.
Devoțiunea? Drum tăcut, dar care duce… undeva.
Îi înveți că nu-s în luptă cu lumea, ci cu ei,
că victoria adevărată e să cazi… și să te iei.
Și da, e greu. Uneori clocotul urcă-n tine.
Dar înveți să respiri, să-l oprești, să rămâi cu tine.
Pentru că fiecare copil ce începe să simtă o cale
e o floare în nisip. O lecție. O vale.